AJUN DE CRĂCIUN (fragment din romanul VREMEA SCHIMBĂRILOR De Milian Oros)

.... Ajunul Crăciunului, nouă, copiilor porniţi la colindat prin sat, ne deschidea o lume de basm, cu multă zarvă şi veselie. Eram gata să înfruntăm şi să răscolim nămeţii, sosiţi din cerul cenuşiu, dintr-un capăt al satului în celălalt... Deşi eram prea mici să cunoaştem legile "pieţii şi ale capitalului", ştiam cu toţii la care dintre case trebuia neapărat să intrăm cu colinda, spre a ne burduşi bine traistele. Grupurile de colindători se informau reciproc şi căutau mai ales gazdele care nu se zgârceau şi, pe lângă colăcei şi nuci, mai dăruiau un leu, doi... - Măi, aici nu vă dă decât câteva nuci, ne spune cineva din grupul care tocmai ieşea din curtea lui badea Mitru. - Sunt bune şi alea! zicem noi, împăcaţi cu gândul la cum vom fi răsplătiţi. Era prima casă din capătul satului şi prima de unde începea şi grupul nostru să colinde. Traistele ne erau lihnite şi uşoare, de parcă nici nu le aveam agăţate de umerii noştri fragili. Fără să fim descurajaţi de avertismentul primit, ne repezim pe talpa casei, la geamul de la tindă. - Primiţi cu colinda?... zbierăm noi din tot sufletul. N-am mai aşteptat răspunsul, eram aşa de siguri că sunt bucuroşi să ne primească încât, în doi timpi şi trei mişcări, am invadat tinda şi apoi odaia cea mare. În odaia curăţică, mirosind a brad şi a sarmale, luminată de o lampă cu petrol, cu glasuri firave la început, dar adunate şi puternice mai pe urmă, le spuneam gazdelor, lele Ana şi badea Mitru, despre taina stelei de la răsărit... Când am terminat colinda, am răsuflat uşuraţi şi noi, dar şi badea Mitru, care colindase cu glas scăzut şi hodorogit după noi. - Tu, Anică, da' a cui îs coptiii ăştia, că io nu-i cunosc, întreabă badea Mitru, privindu-ne pe rând, cu ochii mijiţi, ca să le dea putere. Lele Anica, mai umblată prin sat ca bărbatu-său, imediat ne face inventarul şi ne spune fiecăruia şiriştina . - Ăsta-i a' lui Gheorghe a lui Glodan,...ăsta de lângă mine, a' lui Viorica Nuţului, cela de colo, şi mă arată pe mine, a' lui Arghil lui Contolor... După ochi, cel de lângă uşă-i a' lui Aurel Morii şi ăsta, mic,... a' lui Milian Gheorghiţii... - Tu, Anică, no, cinsteşte-i că fain ne-o colindat ! - Aşe, că m-am luat cu vorba!... No, dragii lelii, ţineţi-vă străiţile să vă pot pune-n ele nuci, ne îndeamnă lele Anica, care se şi repede la un ciur aflat pe laviţa de lângă masă, plin cu nuci. Mâinile ei veştejite, dar cu degete lungi şi subţiri, cuprind nucile ca două cupe. Vine apoi lângă noi şi începe a ne slobozi nuci, în traista fiecăruia, îndepărtându-şi doar degetele mici. Se auzea clar cum acestea se ciocneau la fundul traistelor. Probabil că luase în pumnii ei mai multe nuci decât era nevoie căci la sfârşitul "cinstitului" s-a dus iar la ciur să-şi golească palmele de nucile rămase... Când s-a îndepărtat de noi, Costică, ultimul "servit", îi zice : - Lele Anică,... da' mie nu mi-aţi... - Ţi-am pus, dragu lelii, ţi-am pus, dar straiţa ţi-e prea mare şi n-ai auzit!... Nouă nu ne venea să credem cât de "darnică" se arătase cu noi gazda. Optimismul nostru era şifonat bine, dar era doar începutul colindatului, aşa că după câteva semne între noi, am ieşit din casă, spunându-le : - Lăsăm pe Dumnezeu cu dumneavoastră ! - Să aveţi sărbători fericite! ne-au urat, din urmă, lele Anica şi badea Mitru. În uliţă, Costică, neîncrezător în vorbele femeii, cotrobăie cu mâna prin traistă şi după un timp ne întreabă : - Mă, vouă câte nuci v-o dat, că io am dat doar peste două!? Ne-am uitat şi noi repede în traiste şi am început să râdem cu toţii. Eram cinci şi primisem douăsprezece nuci în total. Probabil lele Anica încurcase puţin precizia de distribuţie a nucilor în traistele noastre, căci pe unii ne cinstise cu două, pe alţii cu trei... Peste câteva minute însă, puţin ne mai păsa de nucile ei. Intrasem la Miliu Reghinii, miner la una din minele de pe lângă Baia Mare, care ne-a cinstit pe fiecare cu câte o monedă, nouă nouţă, de trei lei... În uliţă, fericiţi de darul primit, le-am pus împreună într-o trăistuţă mai mică pe care o purta Viorel Nuţului, casierul nostru. Eram organizaţi, nu glumă!... De acum, noaptea de Ajun începea să fie mult mai frumoasă şi nici nu ne păsa că fulgi mari, ca nişte fluturi neastâmpăraţi, începuseră să danseze prin aer, înalbindu-ne umerii şi căciulile... Autor: Milian Oros